La frescura de la grava a tu paso (Primera canción de cuna para mi generación)

–

Cosmin Perţa (Viseu de Sus, Maramures, 1982) es un destacado poeta, narrador y ensayista rumano. Cursó la licenciatura en literatura en la Universidad Babes-Bolyai de Cluj, y el doctorado en la misma especialidad en la Universidad de Bucarest (con una tesis sobre la literatura fantástica centroeuropea). Ha publicado cinco libros de poesía, dos novelas, dos colecciones de cuentos, una monografía y una obra de teatro. En 2014 recibió el premio al Mejor Joven Escritor de Prosa de Rumanía. Su obra ha sido parcialmente traducida a más de una docena de lenguas.

–

La frescura de la grava a tu paso
Primera canción de cuna para mi generación

1.

Llora, llora, pues te compraré un corazón de plástico, un
bypass plateado y limpio, un aparato de roentgen en miniatura,
un aparato para irradiar cobalto en miniatura, un bisturí sin usar.

Llora, llora, bajo los cimientos de la casa escondo para ti montones
de pastillas de madera, un delfín, un rabo de elefante, tres perdices
y un ganso de diamante.

Llora, llora, pues te daré una mascarilla de gas, un coctel molotov,
una piel nevada de tigre remendada con marta, un dedo cortado, una metralleta, un fruto insulso,
un pijama vestido, una cebolla, un pie de mono, una pata de rinoceronte,

un pequeño Soutine pintado en un pendiente, una primera desgracia: exacto.
Llora, llora, me endeudaré a diestro y siniestro y te compraré
una hermosa mecha de pelo de camello, un riñón, un hígado, tres doctores que

te operen de pólipos en el colon.
Llora, llora, enfermarás de cáncer, comerás. cianuro. beberás.
cianuro. respirarás. cianuro. vomitarás. cianuro. compraré entradas para el teatro,

el rodeo, el ballet. Iremos a la ópera y al cine. Reventarás, tu corazón
reventará.
llora, llora un millón de ataúdes cabe exactamente en 162 páginas de libro,

un millón de muertos cabe exactamente en mi mente, los compraré,
lo compraré para ti.
Llora, llora, te compraré un presidente, un parlamento, una escuela, asfalto

sobre el que pisar, te compraré calcetines con los que pisar sobre el asfalto,
con los que ir al médico, en los que te huelan los pies,
te compraré una pradera solo tuya para que críes aviones salvajes,

domes a la muerte, llora, llora, te compraré la muerte para que te subas
a ella, para que la montes, para que la nombres, para que la llames:
Mirabela.

2.

Este es Superman, esta es la palabra deleite, íntegra,
perpendicular. Esta es la historia, esta es la memoria, esta es la falsedad
y el uso de la falsedad.

Estos somos nosotros, estos son los demás, estos son los que matan.
Esta es Francia, allí está el Mediterráneo, allí está Inglaterra, Alemania,
Estados Unidos y Rusia, China y Corea del Norte.

Todo ello está unido, identificado, interconectado, hablamos de irascibilidad.
Mira con atención y verás detrás de cada uno: la muerte.
Esto es un huevo duro, un guante, un ámbar, una lengua muerta,

un manual de química, el tendón, la clavícula, la prensa, la prensa libre,
la prensa ocupada, la prensa para carne, la prensa de uvas, la prensa. Mira con atención
y verás: la muerte.

Estos son los cementerios, aquellos son los que plañen por los cementerios, aquellos son
los que ocupan los cementerios, aquellos son los que liberan los cementerios. ¡Espera!
No te muevas. He puesto la mano en tu hombro. Mira con atención: ⊗

3.

Casi a diario
leo una noticia sobre el Apocalipsis,
sobre terremotos, huracanes, guerras, crisis, maltrato de niños.

Pero todos estos escenarios,
toda esta gente que pulula
que vierte su pus y odio en mi mente

no hacen sino convencerme aún más
de que comer una manzana y resucitar
son de hecho cosas parecidas.

4.

Junto al corazón y la iluminación.
Me resulta cada vez más preocupante
el no poder alumbrar lenguaje. Ya no puedo hacerme entender

y ni siquiera me importa demasiado. Me podría faltar,
pero me quedo con el miedo de una destrucción del mundo
que me acapara.

Es cada vez más fatigante y aterradora
La ascensión. La evolución del demonio en la literatura y el mundo.
El demonio aparece ahora en todas partes.

El demonio ha dejado de fingir que no existe,
el diablo necesita marketing, relaciones públicas, visibilidad,
“me gusta” en facebook.

El demonio. No diré más esta palabra.
Digamos: penumbra. En penumbra no existe bien y mal,
en penumbra vivimos todos en un mundo virtual.

En penumbra jugamos felices al counter-strike.
Matamos hombres en penumbra y no es suficiente.
Pradera blanca.

En penumbra nada es real, en penumbra
el cuchillo no puede hender, la sangre es tan solo píxeles.
Jugamos en penumbra, hacemos orgías. ¿En secreto?

No se está bien en penumbra, tengo miedo en penumbra,
no los entiendo en penumbra, no los conozco,
no me reconozco. Soy el mismo. Me he entumecido. Me he muerto.

Cuando la penumbra abra sus frías alas de águila
¿quién decidirá quien se va y quién se queda?
¿Quién temerá en penumbra su metálico roce?

Ya caigo, ¿cuál es la verdadera realidad?
Ya he errado y voy a seguir errando
hasta que todo lo que veo haya secado.

No entienden, en penumbra
te castigan por lo que es moral.
No tenemos hermosura, libertad, honor,

la vanidad son heces que se escurren por nuestros cuellos de manera natural,
vivimos de sucedáneos, de drogas cerebrales, virtuales
intersticiales, pestilentes, baratas y colosales.

Nuestra felicidad es real, es posible y puede sobrepasar
nuestra pasta animal. El mundo hemos de abandonar
para conquistarlo.

Todos elegimos el camino inusitado, todos escribimos sin vida,
aún vivos. Momias. Maldad, egoísmo, egocentrismo,
decadentismo, vanguardismo.

El absurdo es la nueva regla en sociedad. El absurdo ya no
provoca rupturas, no parte, no
asusta, no aleja, la realidad no lo disocia,

el absurdo atrae, es genial, tratamos al absurdo con
indulgencia e ironía. Coqueteamos con él como con una
mujer, como con una putilla agradable y frívola.

El absurdo nos agobia, nos regurgita, nos mastica, nos apabulla,
Normalidad es una palabra sin referente,
hemos enloquecido. Todo es incierto.

Somos sofisticados, irónicos, superiores,
somos demasiado post-cualquier cosa para cualquier cosa ética, para la vida en general.
Nada se hace por gusto, nada está bien, somos una alfombra vegetal,

nos pudrimos, olemos. El lenguaje se ha roto. ¡Chas!
Odio lo que no entiendo.
No-visión. La falta de oscuridad es vacío.

No-visión. La falta de oscuridad es vacío.
No-visión.
Vacío.

–

Răcoarea pietrișului la trecerea ta
Primul cântec de leagăn pentru generația mea

1.

Plângi, plângi, c-o să-ți cumpăr o inimă de plastic, un
bypass argintiu și curat, un aparat roentgen în miniatură,
un aparat de iradiat cu cobalt în miniatură, un bisturiu neînceput.

Plângi, plângi, sub temelia casei ascund pentru tine grămezi
de pastile de lemn, un delfin, o coadă de elefant, trei potârnichi
și o gâscă de diamant.

Plângi, plângi, c-am să-ți dau o mică mască de gaze, un coctail molotov,
o piele ninsă de tigru peticită cu zibelină, un deget tăiat, o mitralieră, un fruct unsuros,
o pijama purtată, o ceapă, un picior de maimuță, o labă de rinocer,

un Soutine mic pictat pe-un cercel, o primă nenorocire: exact.
Plângi, plângi, o să mă împrumut peste tot și o să îți cumpăr
o meșă frumoasă din păr de cămilă, un rinichi, un ficat, trei doctori care

să te opereze de polipi la colon.
Plângi, plângi, te vei îmbolnăvi de cancer, vei mânca. cianură. vei bea.
cianură. vei respira. cianură. vei vomita. cianură. voi cumpăra bilete la teatru,

la rodeo, la balet. Vom merge la operă și la cinema. Vei crăpa, inima ta
va crăpa.
Plângi, plângi, un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte,

un milion de morți încap în exact mintea mea, îi voi cumpăra,
o voi cumpăra pentru tine.
Plângi, plângi, o să-ți cumpăr un președinte, un parlament, o școală, asfalt

pe care să calci, o să îți cumpăr șosete cu care să calci pe asfalt,
cu care să te duci la doctor, în care să-ți miroasă picioarele,
o să îți cumpăr o pajiște numai a ta în care să crești avioane sălbatice,

să îmblânzești moartea, plângi, plângi, o să îți cumpăr moartea ca să te urci
pe ea, să o călărești pe ea, să o numești pe ea, să îi spui:
Mirabela.

2.

Acesta e Superman, acesta este cuvântul desfătare, integru,
perpendicular. Acesta este istoria, aceasta este memoria, acesta este falsul
și uzul de fals.

Aceștia suntem noi, aceștia sunt ceilalți, aceștia sunt cei care omoară.
Aceasta e Franța, acolo e marea Mediterană, acolo e Anglia, Germania,
SUA și Rusia, China și Coreea de Nord.

Acestea toate sunt legate, sunt identificate, interconectate, vorbim de irascibilitate.
Uită-te cu atenție și vei vedea în spatele fiecăruia: moartea.
Acesta este un ou fiert, o mănușă, un chihlimbar, o limbă moartă,

un manual de chimie, tendonul, clavicula, presa, presa liberă,
presa ocupată, presa de carne, presa de struguri, presa. Uită-te cu atenție
și vei vedea: moartea.

Acestea sunt cimitirele, aceștia sunt cei ce plâng cimitirele, aceștia sunt
cei ce ocupă cimitirele, aceștia sunt cei ce eliberează cimitirele. Stai!
Nu te mișca. Am pus mâna pe umărul tău. Uită-te cu atenție: ⊗

3.

Aproape în fiecare zi
citesc o știre despre Apocalipsă,
despre cutremure, uragane, războaie, criză, maltratări de copii.

Însă toată această înscenare,
toată această lume colcăitoare
care-și revarsă puroiul și ura în mintea mea

nu face altceva decât să mă convingă și mai tare
că a mânca un măr și a învia
sunt de fapt lucruri apropiate.

4.

Odată cu inima și iluminarea.
E tot mai îngrijorător pentru mine
faptul că nu mai pot naște limbaj. Nu mă mai pot face înțeles

și nici nu țin la asta cu tot dinadinsul. M-aș putea lipsi,
dar rămân cu spaima unei distrugeri a lumii
care mă acaparează.

E tot mai obositoare și mai terifiantă
Ascensiunea. Evoluția demonului în literatură şi lume.
Demonul apare acum peste tot.

Demonul nu mai înșeală că nu există,
diavolul are nevoie de marketing, de PR, de vizibilitate,
de like-uri pe facebook.

Demonul. Nu voi mai spune acest cuvânt.
Spunem: penumbră. În penumbră nu există bine și rău,
în penumbră locuim toți într-o lume virtuală.

În penumbră jucăm counter-strike fericiți.
Ucidem oameni în penumbră și nu e de-ajuns.
Pajişte albă.

În penumbră nimic nu e real, în penumbră
cuțitul nu poate spinteca, sângele e doar pixeli.
Ne jucăm în penumbră, facem orgii. În secret?

E urât în penumbră, mi-e frică în penumbră,
nu vă înțeleg în penumbră, nu vă cunosc,
nu mă recunosc. Sunt la fel. Am amorţit. Am murit.

Când penumbra își va deschide aripile răcoroase de-acvilă
cine va decide cine pleacă și cine rămâne?
Cui i se va face teamă în penumbră la atingerea ei de metal?

Deja cad, care este adevărate realitate?
Deja am greșit și voi greși în continuare
până când tot ceea ce văd se va usca.

Nu înțelegeți, în penumbră
ești pedepsit pentru ce e moral.
Nu avem frumusețe, libertate, onoare,

vanitatea este o scârnă ce ni se scurge pe gât natural,
trăim din surogate, din droguri cerebrale, virtuale
interstițiale, pestilențiale, ieftine și colosale.

Fericirea este reală, este posibilă și poate depăși
firea noastră animală. Lumea trebuie abandonată
pentru a fi câștigată.

Toți alegem calea ciudată, toți scriem mort,
încă de vii. Mumii. Răutate, egoism, egocentrism,
decadentism, avangardism.

Absurdul este noua regulă în societate. Absurdul nu
mai provoacă rupturi, nu sparge, nu
înspăimântă, nu îndepărtează, realitatea nu îl disociază,

absurdul atrage, este mișto, tratăm absurdul cu
îngăduință și ironie. Cochetăm cu el ca și cu o
femeie, ca și cu o târfuliță plăcută și zbanghie.

Absurdul ne copleșește, ne ingurgitează, ne mestecă, ne zdrobește,
Normalitate e un cuvânt fără referent,
am luat-o razna. Totul este incert.

Suntem sofisticați, ironici, superiori,
suntem prea post-orice pentru orice este etic, pentru viață în general.
Nimic nu ne poate fi pe plac, nimic nu e bine, suntem un covor vegetal,

putrezim, mirosim. Limbajul s-a spart. Poc!
Urăsc ce nu înțeleg.
Non-viziune. Lipsa de întuneric e vid.

Non-viziune. Lipsa de întuneric e vid.
Non-viziune.
Vid.

–